Ce pregătire trebuie să aibă un Coach? Cum eviți pseudo-specialiștii auto-intitulați Coach? Cum te pot ajuta tehnicile de coaching să îți îndeplinești obiectivele? Află mai multe despre toate acestea de la Andrei Alexandrescu, Performance Coach în comunitatea ATLAS.

 

Este cumva o avalanșă de articole și materiale despre Coaching, nu-i așa? – dacă nu ar fi o profesie și ar fi globurile dintr-un brad de Crăciun, s-ar rupe crengile (sau cel puțin ar suferi de la greutate). De școli, pregătiri on-line nu mai zic. Cât cuprinde. Cât e teorie, cât e practica? Cât e de pregătit un Coach ca să lucreze cu o persoană? Coachingul e o profesie, așa cum este și oftalmologia. Încerc să explic.

Într-un univers perfect, cu o logică ordonată și deloc deficitară, ar trebui ca lucrurile să arate așa:

 

Un Coach trebuie să aibă o formare profesională

Acesta trebuie să se formeze undeva, într-o școală, care, în mod ideal, trebuie să fie acreditată de un organism național sau internațional. În mare parte, cei care se formează în Coaching se uită peste umăr către International Coach Federation/ICF, instituția care acreditează atât școlile de formare, cât și pe cei care vor să devină Coach’i pe trei niveluri – ACC, PCC, MCC, în ordinea experienței (și nu a numerelor de pe tricou).

Acreditarea în ICF presupune (sau altele), pe lângă terminarea unei școli de formare, un număr de ore de practică obligatorii în funcție de nivel și ore de supervizare.

 

Formarea în coaching este de durată

Formarea de bază are durata de minim câteva luni și include ore de practică (multe!). Practica înseamnă că lucrezi cu oameni din diverse organizații, medii, țări, continente pentru obținerea rezultatelor dorite de aceștia.

În puține cuvinte, coaching-ul presupune utilizarea unor tehnici specifice profesiei astfel încât clientul să obțină rezultatele pe care și le dorește. Focusul este deci pe obținerea rezultatelor dorite de client și nu pe altceva (probleme, neajunsuri, blocaje, anxietăți, fobii, boli, maladii, biciclete etc.).

Pentru că este o profesie care are de-a face cu oameni și nu cu tractoare, tehnicile/instrumentele folosite sunt complet non-liniare și deloc ante-pregătite (tot paradoxal). Acestea includ, printre altele:

  • întrebări specifice,
  • tehnici de ascultare,
  • identificarea cadrului de referință al clientului,
  • schimbarea acestuia,
  • analiza contextului,
  • analiza șabloanelor,
  • analiza relațională,
  • tehnici de confruntare și schimbare de perspectivă etc.

Toate aceste tehnici sunt folosite în favoarea obținerii rezultatelor dorite de  către client.

Bineînțeles, „tehnicile” sunt în mintea Coachului, nefiind prezentate clientului – rolul nu este de a forma Clientul în coaching ci de a-l sprijini (sau „acompania”, cum se mai zice). Vedem mai jos de ce am spus asta.

De ce tehnicile sunt non-liniare și se abat de la șablon? Pentru că o situație prin care trece un individ este, așa cum îi zice numele – individualizată. Persoana trăiește subiectiv acea situație, prin propria sa percepție – nu vreau să intru prea mult în teorie însă maxima  „Nu există realitate, există doar percepție” merge mănușă (n-am putut să mă abțin să nu o scriu) – tehnicile din coaching nu pot fi aplicate ca scoase din manual, trebuie procesate pe loc de către coach.

Coaching-ul este, astfel, mai mult o artă decât o profesie mecanicistă și, indiferent de formare, contează extrem de mult personalitatea coachului – există numeroase studii non-britanice care atestă, de fapt, că, de fapt, „relația vindecă” (mai mult cu referire la psihoterapie, însă putem transpune inclusiv în relațiile afectiv-prietenești).

 

Ce este choaching-ul?

Mă leg de acest aspect pentru că m-am lovit de multe ori de întrebările: „Dar ce faci de fapt? Cum faci ce faci? Ce e coaching-ul?” – greu de zis, mai ales că fiecare situație e unică.

Pe scurt, Coaching-ul este o profesie reglementată internațional, care vine cu un set de instrumente și care se focusează pe obținerea rezultatelor dorite de fiecare client în parte, având aplicabilitate largă și măsurabilă inclusiv în mediul de business.

Coachingul presupune focusarea/centrarea pe rezultatele dorite de client. Aceasta înseamnă că un coach va crea un context de lucru centrat pe obiective, în care clientul își va crea un plan de acțiune viabil și în care va adopta un mindset/o atitudine care îl va ajuta să îndeplinească obiectivele sau să se dezvolte/să crească pe direcțiile dorite. Ca beneficii secundare și paralele (paradoxal), clientul va depăși credințe limitate, scheme cognitive, anxietăți, procrastinări și se va responsabiliza în sensul realizării obiectivelor sale, personale sau profesionale.

Un coach nu dă sfaturi și nu îi oferă clientului, privind obiectivul/problema acestuia, păreri proprii, soluții/rezolvări, analize, teorii și alte cunoștințe de bibliotecă. În Coaching, se îmbunătățește procesul prin care clientul găsește soluții și se înlătură blocajele (uneori definitiv) și NU se oferă de către coach soluții „de-a gata” la probleme unice (deci care nu pot beneficia de rezolvări date de un alt individ, la fel de subiectiv).

În afara codului etic care guvernează activitatea de coaching (tot ICF), se pleacă de la ideea că un Client este 100% capabil să găsească soluții, fără să aibă nevoie în permanență de un Mahatma Gandhi care să-i zică din tufișuri ce să facă. Asta înseamnă respect și încredere în capacitatea de funcționare a clientului. Foarte frumos!

Coach-ul nu este vrăjitor, tămăduitor, healer sau guru.

 

Tipuri de coaching

„Ce fel de coaching faci/există? Life Coaching sau Executive Coaching?” – din perspectiva mea, în viața reală, o astfel de împărțire (sau despărțire) nu poate exista, fiind mai mult o defalcare în funcție de „preferințele individuale ale unui coach” (ce îi place lui să abordeze/alegerea unei nișe). Omul/persoana nu poate fi tăiat în piese separate – partea care se gândește la viață și cea care se gândește la muncă. Cele două sunt interconectate, iar o variație într-un domeniu are efecte în celelalte domenii. Separarea coaching-ului este o abordare simplistă și auto limitatoare.

 

Coaching-ul și Psihoterapia

Coaching și Psihoterapie. Aici sunt dezbateri ancestrale, unele dau în ceartă și război. Eu decid să ofer un punct de vedere scurt (și sper în naivitatea mea că și cuprinzător). Nu vă ascund că sunt în curs de a-mi termina studiile în psihologie, am câteva zeci de ore de dezvoltare personală la activ făcute în context terapeutic, coaching din postura de client și îmi voi începe în curând propria formare pentru a deveni psihoterapeut, așa că nu sunt un dușman al terapiilor și înțeleg pe pielea mea diferențele. Așadar:

Diferența dintre Coaching și Psihoterapie nu este una de natură, ci una de focalizare.

În sesiunile de coaching, accentul cade pe „ce obiectiv dorește clientul să realizeze” și nu pe alte aspecte psihoindividuale ale acestuia. Aceasta nu înseamnă că dacă un client are ca obiectiv „îmbunătățirea relațiilor cu părinții” (și am întâlnit multe cazuri), Coach-ul o va lua la fugă, pe motiv că „sună a Freud și nu are competențe”, ci va folosi instrumentele specifice profesiei pentru a acompania clientul să găsească soluții și să acționeze în consecință, creând și o aură de responsabilitate. Trecerea la acțiune este, cumva, un element central.

Există voci (sau litere) care spun că o astfel de metodă de intervenție rezolvă simptomul și nu cauza, însă câte voci, atâtea teorii (nu le trec în revistă, puteți studia literatura psihologică). Eu sunt de partea teoriilor (dovedite și practic, de altfel) care susțin „făcutul” în detrimentul „gânditului, regânditului și nefăcut nimicului” – adică acțiunile sunt cele care ne schimbă obiceiurile proaste și care ne modifică stările interioare (în timp). Repet…pentru a genera valoare trebuie să crezi în propria muncă!

Încă ceva – am citit și în publicații românești și în cele străine ceva de genul (rezumat propriu): „psihoterapia vindecă boala, deci este pentru bolnavi, iar Coachingul face oamenii mai buni” și „Coachingul este despre îmbunătățirea viitorului, iar psihoterapia despre trecut”. Nu sunt hotărât care din ele e mai „noaptea minții” și mai denigratoare pentru psihoterapie.

Ambele profesii sunt despre oameni, despre sprijinirea dezvoltării acestora și despre îmbunătățirea viitorului. Diferența este focusul și tehnicile utilizate – scopul scuză mijloacele.

De asemenea, datorită focusului din relația coach-client care mijlocește obținerea rezultatelor cu o viteză sporită, a lipsei stigmatizării (sintagme precum „psihoterapia este pentru bolnavi”; stigmatizarea este o marcă a culturii precare!), a aplicabilității facile în mediul de business (sprijin în dezvoltare și schimbare, realizarea planurilor de business, îmbunătățirea coeziunii echipelor, creșterea productivității și a responsabilității etc.), Coachingul a intrat mai rapid în mediul de business/organizațional și și-a demonstrat utilitatea fără doar și poate.

Sper că am reușit să răspund, măcar modest, la unele întrebări sau teme de reflecție.

Andrei Alexandrescu, specialist ATLAS, coachVoi ce părere aveți despre Coaching? Ce anume din viața voastră personală sau profesională poate beneficia de un sprijin profesional din exterior, de o perspectivă mai amplă asupra situației? La ce vă ajută el?

Dacă aveți întrebări sau obiective de atins, mă găsiți (de veghe) aici, as usual 😊

 

Programează o ședință individuală cu Andrei Alexandrescu, Performance Coach în comunitatea ATLAS.

Articolul original a fost publicat inițial pe profilul linkedin al autorului.